Şedinţa Camerei Deputaţilor din 10 mai 2011 

Fără a fi medic şi fără a avea un contact de specialitate cu sectorul medical din România, nu pot să nu privesc cu îngrijorare la faptul că, în timp ce Guvernul Boc se laudă cu declanşarea reformei în sănătate, cetăţenii români privesc posibilitatea de a se îmbolnăvi tot mai mult ca pe o condamnare la moarte. Acesta este motivul pentru care am încercat să compar numărul de spitale închise, al medicilor care au ales să plece din ţară sau numărul de paturi desfiinţate cu statisticile desprinse din realitatea românească. 

Am aflat cu stupoare că ne confruntăm cu cifre extrem de mari pentru un stat european, iar suportul statului pentru o şansă corectă la viaţă aproape că lipseşte cu desăvârşire. 

Astfel, nu putem să nu fim îngrijoraţi când ştim că, în România, pentru cei aproximativ 600.000 de bolnavi de cancer există doar 250 de medici oncologi. Mai mult decât atât, bolnavii de cancer din România nu beneficiază de suportul unui psihoterapeut - lucru esenţial în lupta cu această boală. În Institutul Oncologic Bucureşti există un singur psihoterapeut care ar trebui să ofere consiliere unui număr de aproximativ 1.000 de bolnavi. Iar atunci când vorbim de copiii bolnavi de cancer, situaţia este dramatică. Deşi avem o medie de 500 de copii bolnavi de cancer în fiecare an, oncopediatria nu se mai află în nomenclatorul de specialităţi de zece ani. 

Toate acestea sunt o palidă radiografie a unui sistem care condamnă la moarte pacienţii din România. Iar pentru a vedea care este realitatea este suficient să privim cifrele de mai jos: 

rata de mortalitate prin cancer pentru femei este cea mai mare din Europa (128) şi este datorată deceselor prin cancerul de sân, cancerul de col uterin, boli pentru care acum există tratamente; 

rata mortalităţii prin boli acute respiratorii, pneumonia şi gripa, la vârste sub 5 ani este de aproape 15 ori mai mare faţă de media din UE; 

incidenţa cazurilor de tuberculoză în România este cea mai mare din regiunea Europei, cu 101,02 cazuri noi la 100.000 de locuitori în 2008 (media UE este de 14,09 cazuri noi la 100.000 de locuitori); 

mortalitatea infantilă în România este de 11 la 1000 de născuţi vii; 

înregistrăm 13,52 decese materne la 100.000 născuţi vii. 

Pentru mine toate acestea nu reprezintă doar simple cifre - sunt oameni - adulţi şi copii - care sunt privaţi de şansa la viaţă. 

În tot acest timp, Guvernul Emil Boc alege să desfiinţeze spitale, să trimită în şomaj personalul medical, taie finanţările pentru orice fel de program de prevenţie şi condamnă medicina românească la subfinanţare. 

Mă întreb dacă atunci când domnul Boc a luat toate aceste măsuri distructive pentru sectorul medical românesc a ţinut cont de aceste realităţi. Mă întreb dacă domnul Boc are curajul de a intra într-o secţie de oncologie şi de a spune repede şi repezit, aşa cum îi este vorba, că ceea ce face el este în folosul bolnavilor. Şi mă întreb dacă nu îi este teamă domnului Boc că poate din nefericire, cândva, va trebui să ceară şi el ajutorul sistemului pe care îl distruge. Sau va opta să meargă la Viena, după modelul preşedintelui său?